In uno plures - o cultura neofunctionala intr-o Europa federalizata

In uno plures - o cultura neofunctionala intr-o Europa federalizata

 

“Intr-un sistem pe cale de federalizare si culturalizare constransa, unui stat nu-i raman decat doua identitati : astfel, o tara este fie o rotita cu o simpla functie elementara fie un rebut ce este aruncat afara.”

Ivan Irinel, 2008

“Cultura detine o intrinseca valoare pentru totii cetatenii Europei, reprezinta un element esential al integrarii europene si contribuie la afirmarea si durabilitatea modelului european de societate si influentei opiniei publice pe scena internationala”.

Parlamentul European, 2000

“Desi scopul ei este de a valorifica un sentiment de apartenenta la o cultura comuna, deasemenea, Uniunea Europeana duce un proces de pastrare a valorilor europene culturale, cum ar fi limbile minoritare”.   

Curtea Europeana de Conturi, 2002

 

Euroscepticismul, un curent necesar

 

Dupa cum semnifica cele doua citate de mai sus, prochimenul culturii europene (sau a culturilor) a devenit un subiect din ce in ce mai controversat pentru Uniunea Europeana.

Si totusi, o bizanterie divergenta denota din tiparul gandirii si tratarii conceptului de cultura in discursurile oficiale, aparand o confuzie simptomatica de o adanca ambiguitate filozofica asupra identitatii Uniunii si a cetatenilor acesteia. Aceasta amfibolie care se doreste un univoc universal acceptat, ridica curioase intrebari care duc la o progresiva analiza sociologica : Uniunea Europeana reprezinta (sau folosind un termen care tinde spre un lexem arhaizat - Comunitatea Europeana) un singur popor sau mai multe ? Si ce fel de relatie este (sau ar trebui sa fie) intre demos-ul de astazi si valorile culturale intr-un sistem european ce tendentios se transforma intr-o structura de tip guvernare suprastatala ?

In timp ce Parlamentul European prezida cetatenilor europeni discursuri dogmatice cu caracter conservator legate de modelul societatii europene si valoarea intrinseca a culturii (afirmatii care cu semi-tarie cred in ideea consensuala de cultura si societate si in mod paradoxal evita folosirea pluralismului), declaratiile Comisiei Europene evoca termenul de culturi (a se observa pluri-valenta), fapt ce constituie, dupa spusele lor, unitatea esentiala a culturii europene.

Aceste divergente dintre o Europa schitata ca o uriasa entitate unificata intr-un tot unitar si o alta Europa vazuta ca un spatiu al diversitatii - un amalgam de culturi, oameni si interese - subliniaza cateva sfere de interes, de natura politica, economica, etc. despre cum este vazuta integrarea europeana.

Evitand o emfazare dadaistica, nici una dintre metaforele frecvent megafonizate de credulii unei societati europenizate - unitate in diversitate, mozaicuri culturale, izvoare culturale, mosteniri culturale - nu rezolva in mod satisfacator antiteza primordiala dintre ideea fundationala a unei Europe vazute ca o uniune apropiata de convietuitorii (diversitate) acestei peninsule si ideea de proces al integrarii ce va duce la un neam (unitate) european.

Daca citatele sus amintite subliniaza importanta culturii in constructia noii societati europene, de asemenea mai sintetizeaza si importanta legatura dintre politica, identitate si putere sau folosind un limbaj academic demn de un deputat european, intre coeziunea sociala, constructia si administratia europeana.

Aceste ideologii strans legate in jurul cuvantului cultura sunt recente. Dupa miturile contemporane, Jean Monnet - politician francez si tatal-fondator al Comunitatii Europene -, a fost cel care a afirmat ca “daca ar fi sa o iau de la capat, as incepe prin cultura“.

Daca stam sa antropologizam, nu exista dovezi clare, incontestabile care sa ateste afirmatia lui Monnet precum si faptul ca nici unul din fondatorii Uniunii Europene nu a avut vreo viziune socio-culturala a carei forta sa unifice Europa.

Ca majoritatea miturilor, talcul acestei legende sta mai putin in acuratetea ei istorica si mai mult in raspandirea ei pe cale orala, de aici si faptul ca citatul lui Monnet este des folosit de institutiile Uniunii Europene pentru a argumenta o interventie nedreapta in cresterea nivelului cultural. Dar sa o luam pe rand.

 

Europa - taram fertil pentru americanizare

 

Citatul apocrif a lui Jean Monnet este important din doua motive.

Primul, rezida in amontele greutatii politice : inca din 1970, politicienii, cu un simt atavic dezvoltat, au simtit ca printr-o culturalizare masiva si unificata se poate cataliza procesul de integrare.

Al doilea motiv, consta in profilarea unei realitati arcadiene : dezvoltarea politicii cultural europene nu poate fi cu adevarat inteleasa in afara largului context politic al proiectului Constructia Europeana (proiect inceput in martie 1947, prin stabilirea unei uniuni vamale de catre Olanda, Luxemburg si Belgia) si tranzitia de la o structura inexacta de tip zona libera de comert intr-o guvernare suprastatala, fapt ce a precipitat instaurarea neoliberalismului.

Uniunea Europeana ar putea fi asadar un experiment de constitutionalizare (a se vedea modelul american) la o scara redusa.

Europa devine un cobai politic pentru un proiect kantian de tip pacifist, a carui viziune cuprindea toate tarile, insa planul european ar putea fi primul test.

Iarasi, important de adaugat, ar fi faptul ca acesta miscare socio-culturala este des vazuta si perceputa ca un important punct de plecare de la abordarea neofunctionala traditionala la integrarea care a prevalat in cursul anilor ‘60-’70. Aceasta abordare, uneori cunoscuta sub numele de metoda lui Monnet, se baza pe teoria americanului Ernst Haas.

Miezul teoriei o constituie convingerea in faptul ca o integrare zonala in peninsula Europeana se va raspandi si in regiuni geografice, fiind urmata de efecte cumulative - efectul spill-over - care vor duce la o armonizare a acestor zone politice precum si in alte sectoare de activitate. Deoarece in anii ’70, politica de integrare europeana era ambigua, conceptul spill-over nu era deloc convingator. Si asta pentru ca, spre deosebire de astazi, cand ne-am convins de succesele rezultate in urma cooperarii (moneda unica, zone libere de circulatie, politici umanitare, etc.), atunci nu se stia daca masurile care se luau vor fi reusite sau nu, iar un esec al acestora cu siguranta nu ar fi incurajat cooperarea in alte domenii. Experienta ulterioara a demonstrat ca succesul in cooperarea dintre state nu functioneaza ca un domino : nu se raspandeste de la o zona la alta, dar nici nu urmeaza o logica organica.

 

Semiotica unei culturi europene

 

Atunci, cum ar trebui sa percepem aceasta lombrosiana evolutie a culturii europene si ce ne poate spune aceasta micro-istorie a unei ramuri rupte din cea sociala, despre cum sunt vazute profundele schimbari in procesul integrarii de oficialii si liderii Uniunii Europene ? 

Pentru un antropolog de meserie, politica culturala europeana nu poate ridica decat dileme epistemologice din simplul fapt ca retorica rediviva a anilor ‘80 (cotitura lingvistica - linguistic turn) ne-a aratat ca ideile dominante din stiintele sociale au fost reevaluate. La sfarsitul anilor ‘80, era semnalata o tendinta de stergere a granitelor dintre diferite genuri si discipline, o fluidizare a metodelor si ideilor, toate indicand o ciclicitate geneziala, incepand cu Iluminismul, de alienare a perioadelor de incredere in marile paradigme sau in teoriile unificatoare, cu perioade in care aceasta incredere se surpa, momente in care preocuparile teoretice se indreapta catre probleme de interpretare a detaliilor unei realitati care da impresia ca scapa mereu marilor naratiuni de legitimare. Astfel, vechile cadre conceptuale vor fi, incepand cu anii ‘80, nu atat abandonate cat sistate, suspendate, muzeificate, ideile ramanand in continuare resurse intelectuale utilizate in moduri eclectice. Aceasta criza a reprezentarii tine de incertitudinea in legatura cu mijloacele adecvate de descriere a realitatii sociale din acea vreme.

Pe scurt, inventam cultura, inventam o a treia Europa (primele doua sunt desigur, Est si Vest) care cuprinde vechile teritorii ale defunctului imperiu austro-ungar, de la curbura muntoasa daco-tracica la Viena-Praga-Bratislava via Budapesta. Din cultura noastra nu intra in aceasta noua reteta culturala decat cea a Transilvaniei. Si, in curand, o a patra Europa, se va alatura celor trei propuse, datorita simplului fapt ca Uniunea Europeana vede si va trece peste uriasele diferente culturale ce ne separa precum si demografia tarii (cu o populatie de aproximativ 80 de milioane) si va accepta enormele avantajele economice ce ar rezulta din acceptarea Turciei ca stat membru cu drepturi depline.

 

Patognomonica europeana, suprastatalismul

 

Ideea de politica europeana culturala nu face decat sa adauge inca un strat de complexitate premiselor contradictorii formulate de  antropologului nostru.

Caci prin politica, se intelege un set de reguli si actiuni care sunt eficace, rationale si orientate spre rezultate, pozitive bineinteles ; de aici intrebarea : ce inseamna cultura de poate fi transformata cu atata usurinta si fara rusine, intr-un instrument de joaca pentru aceasta masinarie machiavelica, numita Uniune Europeana ?

Unul din principalele motive de infestare a unei culturi europene virgine intr-un habitat constitutionalizat este crearea unei noi structuri guvernamentale cu control sporit si o verticalizare a acestuia dusa spre extrem. Altfel spus, crearea, elaborarea si dezvoltarea unei politici unice inspre biotopuri culturale ce nu trebuie (mai degraba, nu ar fi trebuit) trezite, este in sine o masura darwiniana a dezvoltarii unei guvernari unice europene. Pe scurt, 27 de tari federalizate intr-o singura putere, un singur corp de decizie, un singur homo cogitarius, o singura cultura comuna.

Pentru a fundamenta, exista putine informatii analizatoare cu referire la actiunile Uniunii Europene in privinta culturii. In mare parte, se datoreaza acestei politici care, din punct de vedere juridic, este un fenomen recent : pana la Tratatul de la Maastricht din 1992, cultura nu a fost recunoscuta ca un domeniu de competenta al Uniunii Europene (falsul tratat de la Roma dezvolta frugal si imprecis ramura socio-culturala). De asemenea, reflecta lipsa unor principii importante : complementaritatea si subsidiaritatea.

Si atunci, antropologul nostru, se intreaba de ce domeniul cultural - un sector care pana in 1980 a fost considerat de un interest ezoteric - a devenit brusc o grija pentru politicienii Europei ? ; care sunt implicatiile cresterii interventiei in domeniul cultural pe viitor, privit din prisma unui sistem socio-politic ? si, daca intr-adevar, scopul parlamentarilor, al consilierilor si al comisionarilor europeni, dupa cum de multe ori au divagat dualitatea structurii euroatlantice, este de a promova identitatea si imaginea externa a Comunitatii prin initiative simbolice, actiuni culturale si crearea unei zone culturale, ce izvoare culturale concrete fundamenteaza aceste strategii ?

Ce as mai incerca sa adaug, este ca in ciuda schimbarilor importante in continutul, orizontul de timp si directia acestor masuri socio-culturale din 1980, urgia rationala si fundamentala care sta la baza acestei politici (imperativa nevoie de constructie a unei Europe unice) ramane in mare parte neschimbata.

Europa este, astfel, osandita la infernul lui Dante de a deveni un mozaic colorat cu elemente chimice, peticit ca un ciorap rupt, din straturi juxtapuse absurd si in mod intamplator.

 

Impactul unei culturi : individul si colectivul, identitatea si cultura

 

Continutul teoretic poate fi usor exprimat.

Sistemul colectiv actioneaza in termeni colectivi si procedand astfel, se pierde abilitatea, perceptia si raspunsurile la problemele absolute, neputand elucida decat un raspuns general pentru toate problemele individuale.

Individul, pe de alta parte, actioneaza pe baza unei vointe liber arbitrare si astfel este definit doar de circumstante.

In ciuda aparentei opozitii, atat individul cat si colectivul se aseamana prin faptul ca nici unul nu cunosc adevarata responsabilitate pe care ar trebui sa si-o asume.

Tensiunea dintre ultimele doua elemente, identitatea si cultura - doua proeminente sociale - cunoastere si recunoastere - creaza o dihotomie care domina vizibil acest veac si rupe o legatura cu greu prinsa in trecutul nostru pamantean.

Toate sistemele de conducere politice, cu un accent deosebit cele democratice care sunt sau tind spre o incluziune si o prosperitate utopica (SUA, Germania, Franta, Grecia si hilar as zice si Romania) cauta sa dobandeasca autoritate si legitimitate culturala care se poate castiga prin obtinerea consimtamantului individului modern (sau, in cazul de fata, omul european) a carui sistem de valori si identitati se afla sub semnul responsabilitatii si angajamentului civic, increderii si sperantei sociale, reciprocitatii, etc., valori care se cladesc (cu greu si in timp) din increderea individului in sistemul conducator.

In teorie suna frumos, insa realitatea contemporana a unui secol macinat de razboaie sfinte, este de culoarea priveghiului.

Pe langa lipsa, in proportie covarsitoare, a valorilor enumerate mai sus, nu exista suportul necesar care trebuie (ar fi trebuit) acordat de cetateni, acestui proces de integrare europeana, fara de care nu se poate construi sacrul monstrul.

Mai exact, problema lipsei acestui suport mentionat, este cauzat de dezamagirea euro-populara intrucat nu exista o viziune, un vis care sa atinga coarda sensibila a cetatenilor europeni, acestia nereusind sa accepte institutiile si principille europene ca atare, pe care se bazau acestea cand au fost inaltate.

Insa fiecare problema are si o solutie sau mai multe, dupa caz. Daca nu ai - cumperi, daca nu poti - cumperi, daca nu stii - cumperi, nu conteaza atat timp cat scopul scuza mijloacele - stereotip folosit de Uniunea Europeana in urmarirea ei spre colectivizarea statelor.

Loialitatea individului, inspre o comunitate europeana, va creste succesiv odata cu atingerea fiecarui pas din agenda propusa, platindu-se un pret al capitalismului infim, daca ne raportam la beneficiile pradate paradoxal in mod legal, sistematic si in timp, de pe urma cumpararii lealitatii, furnizand astfel pietrele necesare constructiei unei federatii aflate sub o singura tutela.

Insa, dupa anii ‘90, aceste nereguli au cunoscut o diminuare masiva, suportul integrarii politico-sociale scazand totodata, unul din factori, fiind deflatia politicilor adoptate de guvernele care cautau biletul de intrare intr-o uniune europeana aflata intr-un proces de reconstructie sau mai bine zis de rebrand-izare.

Cu toate ca s-au inregistrat in ultimii ani, cresteri pozitive in autoritatea legala si executorie a Uniunii printre institutiile sale, acest corp central inca nu prezinta puterea necesara de a infuziona o legimititate, absolut necesara, institutiilor sale.

Aceasta legitimitate a institutiilor europene care in momentul de fata nu epateaza la valoarea necesara, se preteaza ca ar reprezenta interesul Europei si a locuitorilor sai, dar fara un corp politic sau o societate europeana in adevaratul sens al cuvantului, asemenea pretentii sunt vorbe in vant si pot fi usor echivalate cu o versiune moderna a raison d’etat. Ce vreau sa sugerez, este ca fara o temelie a unei reale democratii internationale, fara o catena perfect distribuita la ambele capete, incercarea UE de a impune o noua constitutie prin randul europenilor este zadarnica, exemple elocvente fiind Franta si Olanda. Lipsa unei legaturi dintre Uniunea Europeana si ai sai eurocetateni este adesea vazuta ca un deficit ciclotimic democratic sau o delegitimare culturala, toate acestea evidentiand urmatorul fapt : daca institutiile politice sunt intr-adevar legitime atunci trebuie sa existe o congruenta intre identitatile culturale si cele politice - concordanta inexistenta.

Cu alte cuvinte, noema glosemica de a crea o societate european etnitizata este o anatema din punct de vedere constitutional.

 

Coeziunea sociala si crearea unui popor european

 

Celebrul nostru antropolog, un eurosceptic agnostic, nu poate decat sa ajunga la o singura concluzie, si anume : de-a lungul anilor, Uniunea Europeana a demonstrat ca nu este decat o organizatie grandilocvent ipocritica (tratatul de la Roma, in care sase tari au semnat un document ce nu continea decat titlul, tradus in patru limbi, si ultima pagina cu semnaturile aferente, este un exemplu mai mult decat edifiant), cu structuri complicate, birocratice, greu de inteles de insasi ai sai cetateni europeni, care oricum nu au mare lucru de spus in luarea deciziilor.

Incercand sa impuna o politica ideologica de tip totalitarism modern intr-o lume in care patura mijlocie devine o rara avis, creaza astfel doi atomi cu poli egali - cea ce inseamna ca anomiile politico-economico-socio-culturale nu pot fi evitate - si aflati la distante extratereste unul de altul : saracii si bogatii.

Aceste institutii europene, ce pot fi simbolizate ca niste capete ale hidrei mitologice ce nu si-a gasit miicimea herculiana, nu fac decat sa ucida identitatile locale si nationale si sa mute deciziile critice la Bruxelles.

Aceasta unitate vehiculata si subcatenata in diversitate, care a devenit si motto-ul Uniunii Europene nu este decat un tartufism fals afisat in discursuri politice amagitoare. Este bine de stiut, de exemplu, ca cetatenii Moldovei au nevoie de vize pentru a intra pe teritorul Romaniei. Sau faptul ca, lagarele de concentrare din al doilea razboi mondial sunt redenumite (centre de primire a azilantilor) si refolosite pentru a inchide refugiatii din Africa, dispusi sa lucreze pentru bani ce nu asigura traiul existential cotidian - munca te va elibera, o axioma adevarata.

Masurile Uniunii Europene sunt deseori inflexibile si failibile, impunand lucruri dificile de acceptat de eurocetateni. Folosind rationamente duale, arhetipizate bombastic pentru o nevoie a promovarii si a apararii valorilor ramurilor socio-culturale ale Europei, aceasta putere suprastatala argumenteaza sincronic (si discriminatoriu, as adauga) nevoia de stabilitate si stimulare a valorilor centrale in raport cu cele mondiale, desi pana in 1992, Uniunea Europeana nu avea absolut nici un drept legal de interventie asupra acestui sector.

Dupa cum am clarificat, din punct de vedere tehnico-juridic, pana la tratatul de la Maastricht, nu a existat vreodata nici o stratagema legala socio-culturala comunitar-europeana ; doar diverse actiuni ad-hoc bazate pe rezolutiile Parlamentului European si acordurile ministrilor pe cultura. In pofida acestui fapt, ambele institutii, Parlamentul si Comisia Europeana, deja stabilisera cateva organisme specializate pe socio-cultura (cultura, educatie, media, sport, etc) invocand grava lipsa de competenta cu argumente de natura economica pentru indeplinirea unor obiective cultural-politice.

Nu a fost greu, din moment ce la acea vreme nu existau bariere legislative intre sectorul economic si cel cultural.

Astfel, din mai multe privinte, istoria socio-culturala europeana, ne-a aratat ca procesul integrarii europene functioneaza intr-un sens mai larg si ca institutiile europene au manipulat constitutia cu scopul maririi jurisdictiei peste sectoarele de mare interes ale statelor aderatoare.

De asemenea, subliniaza tensiunea dintre dorinta Uniunii Europene de a promova libertatea marfurilor cu valoare culturala pe teritoriul european si acele institutii care doresc sa mobilizeze aceasta ramura ca un scut european impotriva amenintarilor competitive si globalizatoare venite de afara.

 

E pluribus unum versus in uno plures

 

Dupa cum bine semnalase antropologul nostru, pana la tratatul din 1992 - Maastricht - Uniunea Europeana nu avea drepturi constitutionale de interventie asupra patrimoniului socio-cultural, intrucat tratatul de la Roma, semnat pe niste pagini goale, continea doar doua referiri la aceasta ramura. Insa odata cu acest tratat, lucrurile s-au schimbat putin, aparand conceptul de cetatenie europeana (cam tarziu, avand in vedere ca se facuse lobby inca din 1985), iar constitutia europeana a primit ratificari in domenii ca :  probleme sociale si economice, educatie, cultura si patrimoniu, sport, tineret, sanatate, mediu inconjurator, puteri locale si regionale, probleme culturale deci evident, sfera de competente a UE, brusc s-a largit. De asemnea, incluzand ramura culturala in constitutia europeana, deodata, justifica legitimitatea actiunilor avute in trecut, motto-ul unitate (Uniunea Europeana, vazuta ca un corp central) in diversitate (statele membre si cele in curs) capatand, deci o forma practica, legala si valida.

Din 1990, Uniunea Europeana a adoptat unitate in diversitate ca un ax politic central. Insa, India a folosit-o de mult timp definand identitatea nationala. Vesticii europeni, in perioada comunista, au adoptat-o si ei. De asemenea, Papa Noua Guinee, Africa de Sud si Indonezia folosesc acest motto.

Deci ce vrea sa insemne Unitate in diversitate, in contextul european ?

Prietenul nostru, antropologistul, ar remarca imediat incercarea nereusita a UE de a promova ideea de plurarism cultural (in care fiecare stat isi pastreaza mostenirile culturale, acestea nefiind alterate) si discursurile oficiale ale reprezentantilor UE care vad Europa ca un mozaic cultural, ca un izvor al culturilor. De asemenea, se mai poate observa, ca EU ofera un nou strat de identificare sub care regiunile si natiunile se pot uni sub o forta conducatoare suprema in care unele valori culturale sunt haotic suprimate.

Dupa cum am spus, Europa poate fi vazuta ca o federalizare kantiana, aceasta peninsula fiind un experiment de americanizare a societatii, culturii si valorilor nationale. Insa, aceasta nu poate fi o solutie, cel putin, nu una viabila, deoarece daca ne uitam un pic peste istorie, Europa dainuia cu mult timp inaintea yankee-ilor.

Grecia reprezinta leaganul civilizatiei noastre, Roma lasandu-si o amprenta insemnata, crestinitatea i-a dat un suflet iar contemporanitatea, viitorul. Formam un lant de evente istorice care a pornit din perioada neolitica, continuand cu o Grecie si o Roma antica, am cunoscut crestinatatea, renasterea, iluminismul, revolutia stiintifica, expansiunea europeana, existentialismul si individualismul si democratia si am experimentat : sclavia, imperialismul si rasismul.

Mesajul transmis este ca noi, europenii, suntem creatorii si purtatorii unei istorii si a unei mosteniri culturale diversificate pe care o transmitem de la o generatie la alta ; impreuna formam o civilizatie care nu trebuie sa sufere procese de alienare de orice forma.

 

Unitate in diversitate sau dominare culturala ? 

 

Chiar daca raspunsul la intrebarea pentru ce este politica culturala este de a promova cooperarea artistica si culturala si de a crea o zona comuna aflata sub semnul diversitatii (si totusi, dovezile arata clar o agenda politica ascunsa in care nejustificatele masuri culturale europene furnizeaza legimitatea pentru interventii in procesele integrarii) ramura socio-culturala europeana prezinta contraste fundamentale care incalca constitutia Uniunii Europene.

De asemenea, scopul cetateniei europene este de a intregi, nu a inlocui, cetatenia nationala, concept ce reflecta valorile fundamentale care stau la baza integrarii a carei putere se afla in imensa mostenire culturala, mostenire, ce de a lungul secolelor a adunat diferite curente artistice, stiintifice, filozofice, etc. ce intregesc frumusetea si diversitatea culturii europene. Diferite, asa cum sunt, cetatenii Europei (eurocetatenii) impart o istorie care da Europei locul ei in lume si o face atat de speciala.

Identitatea europeana este deci portretizata ca o istorie transcendenta fondata pe valori fundamentale care sunt distinctiv europene, valori reiterate diferit dupa intorsatura lingvistica, tranformandu-se din diversitate in unitate. Diferentele identitatilor culturale (locale, etnice, regionale si nationale) sunt gestaltism mixate, pentru a crea o identitate suprastatala care este mai mare decat suma elementelor ce o formeaza tinzand, deci, spre pierderea caracteristicilor sau spre arhaizarea expresiei - civilizatie europeana.

Unitate in diversitate - ofera Uniunii o convenienta mediatie retorica intre scopul incompatibil de a crea o singura constiinta europeana si o singura cetatenie si pe de alta parte, pretentiile de a cultiva plurasimul cultural. Totusi, unitate in diversitate nu este aceeasi cu unitate si diversitate iar identitatea Europei sta in larga sa diversitate. Reflecta un fel de post-comunism care are rolul de a depasi vechile incercari de eurofederalizare a Europei. Ar putea fi o noua idelologie culturala in care unitatea nu mai e vazuta ca un element universal ci mai degraba este vazuta ca o subunitate interioara constituita prin diversitate.

O problema centrala este cat din politica culturala este cultivata ca un instrument pentru forjarea constructiei Europei, identitate care trebuie inventata sau mai bine zis rebrandata. De asemenea, presupune un acord pentru societatea model european, care nu exista, si chiar daca ar exista, ar fi de o valoare dubioasa intr-un mediu multicultural democratic.

Incercarea Uniunii Europene de a inventa o societate europeana prin unirea cetatenilor si printr-o presupusa valoare culturala mostenita s-ar face invariabil cu costul excluderii non-europenilor. Acesti non-europeni ar intra in categoria de straini, emigranti ilegali, cautatori de azil politic si indesirabilul extra-comunitari. Promovand o astfel de cultura europeana, ar putea sa realimenteze rasismul si xenofobia.

 

Concluzii

 

Numai timpul va arata daca acest experiment de federalizare (desi federalismul lui Kant nu viza statul federativ in care popoarele se contopesc, ci statul in care popoarele care il compun isi pastreaza suveranitatea), cu o Europa pe post de cobai si doua modele de urmat - cel german si cel american -, se va concretiza intr-una din teorile binomiale propuse : realism versus idealism.

Si tot timpul va demonstra daca aceasta Uniune Europeana va fi in stare sa faca fata unui al treilea razboi mondial, deoarece conglomeratul de tari si nationalitati (mai ales cele din lumea a treia) creaza un camp prielnic pentru declansarea oricarui tip de actiune subversiva. Am ajuns intr-un punct care indica o noua lupta pentru schimbarea ierarhiei puterii globale.

Motivele sunt evidente : resursele naturale, scuturile anti-racheta strategic plasate, dorinta de testare a noilor jucarii de distrugere in masa ale marilor puteri mondiale, dorinta de reechilibrare a fortelor mondiale, mediul politico-socialo-cultural, de astazi, care indica diferente, inegalitati si nimiciri in locul inlesnirii unitatiilor si a energiilor productive si constructive necesare societatii umane.

Dupa cum zicea A. Einstein : “nu stiu cu ce arme se va lupta in al treilea razboi mondial, dar al patrulea razboi mondial se va purta cu bate si pietre“.